Din viaţa vedetelor

Madonna

Madonna Louise Ciccone Ritchie a văzut lumina zilei pe 16 august 1958, fiind una dintre cele mai celebre artiste americane. Născută în Bay City, Michigan şi crescută în Rochester Hills, Michigan, Madonna s-a mutat la New York pentru a urma o carieră în dansul modern. După ce a făcut parte din formaţii de pop precum Breakfast Club şi Emmy, ea a debutat cu albumul „Madonna“,  în 1983.

Descrisă de numeroase ori drept „una dintre cele mai bune artiste pop ale tuturor timpurilor“, numită şi „Queen of Pop“ (Regina Pop-ului),  ea este şi cea mai bine vândută cântăreaţă a secolului XX, potrivit Recording Industry Association of America, cu peste 200 de milioane de albume vândute în întreaga lume.

Fiică a inginerului italiano-american Silvio Ciccone şi a Madonnei Fortin, Louise şi-a petrecut întreaga sa copilărie în Pontiac, o suburbie a oraşului Detroit. Mama sa a murit de cancer mamar în decembrie 1963, când Madonna avea doar cinci ani,  iar tatăl său s-a recăsătorit cu Joan Gostafson, angajata familiei.

La vârsta de 14 ani Madonna începe să ia lectii de dans împotriva voinţei tatălui său, avându-l ca profesor pe Chrystopher Flynn.

A frecventat cursurile şcolii Rochester Adams High School, unde s-a remarcat prin rezultatele şcolare şi ca membră a echipei de majorete.  Şi-a încheiat studiile preuniversitare în 1976, iar în 1978 a intrat la Facultatea de Dans din Michigan. În anul următor, cu doar 35 de dolari în buzunar, Madonna s-a mutat la New York, având ca obiectiv începerea unei cariere ca dansatoare.

În 1982 Madonna întemeiază formaţia muzicală Breakfast Club, în cadrul căreia a fost bateristă şi vocalistă. După destrămarea trupei, Madonna creează o altă formaţie, Emmy. În acelaşi an un demo al Madonnei ajunge la un producător de la Sire Records iar după puţin timp apare „Everybody“,  primul single al Madonnei, care atinge culmile succesului în Billboard Hot Dance Music/Club Play, însă nu intră în Billboard Hot 100.

La scurt timp, sunt lansate piesele „Burning up“ şi „Holiday“, primul ei single care intră in topul Billboard. În anul următor apare pe piaţă primul său album, autointitulat, „Madonna“, după care mai lansează melodiile „Borderline“ si „Lucky Star“. Ambele piese intră în Top 10.

Cel de-al doilea album, „Like a Virgin“, este lansat în 1984 iar melodia cu acelaşi nume îi aduce Madonnei o interpretare la MTV Video Music Awards. Melodia a rămas şase săptămâni în topuri pe locul 1.

În 1985, îşi câştigă faima mondială cu hiturile „Material Girl“ şi „Crazy for You“. În iulie se lansează filmul „Desperately Seeking Susan“ cu Madonna în rolul principal.

În acelaşi an cântăreaţa se căsătoreşte cu Sean Penn şi pleacă în primul său turneu „The Virgin Tour“.  În 1986 se lansează „True Blue“, care a devenit cel mai vândut album al sau din toate timpurile cu 22,5 milioane de copii.

Un an mai târziu, se lansează discul „Like A Prayer” cu ajutorul căruia Madonna intră din nou în Top 5 datorită unui şir de hit-uri consecutive.

În 1990 Madonna se întoarce în cinematografe cu pelicula „Dick Tracy“, în rolul lui Breathless Mahoney, alături de actorul Warren Beatty, cu care a început o relaţie amoroasă.

La sfarsitul anului Madonna si-a lansat primul disc de colectie, “The Immaculate Collection“. Albumul contine 17 piese dintre care 15 clasice printre care “Borderline“, “Lucky Star“, “Like a Virgin“, “Into the Groove” si “Live to Tell” plus doua track-uri noi “Justify My Love”, scrisa si produsa in colaborare cu Lenny Kravitz si “Rescue Me”.

În 1992 este lansat noul său disc, „Erotica“, din care au fost extrase pe single noi succese precum „Deeper and Deeper“, „Rain“ şi chiar piesa „Erotica“, însoţită de un nou videoclip controversat datorită conţinutului erotic.

După multe controverse, Madonna lansează în 1994 un nou album „Bedtime Stories“ de pe care se remarcă piese ca „Secret“, „Take a Bow“, „Bedtime Story“ şi „Human Nature“ iar în 1995 apare „Something to Remember“, care cuprinde cele mai faimoase balade ale Madonnei.

La scurt timp, artista joacă în filmul care i-a marcat cariera, „Evita“, unde o interpretează pe prima doamnă argentiniană, Eva Peron. Madonna a câştigat Globul de Aur pentru interpretarea sa şi premiul Oscar pentru cel mai bun cântec, „You must love me“, una dintre piesele de pe coloana sonoră a filmului.

După o pauză de 3 ani în care nu a mai lăsat nici un album, Madonna vine cu „Ray of Light“, albumul cel mai bine primit de critică după „Like a Prayer“. Cu acest album Madonna caştigă diferite premii printre care şi un Grammy. Aici iese în evidenţă piesa de mare succes „Frozen“.

În 2000 Madona scoate un nou album „Music“, album ce a rămas în topurile internaţionale mai multe săptămâni, devenind unul dintre marile succese din întreaga carieră a cântăreţei. Melodia „Music“ este până în prezent ultimul No.1 în Billboard Hot 100 al Madonnei.

În prezent Madonna a lansat oficial mult aşteptatul material, „Hard Candy“, lansat pe 29 aprilie. Cu un nou single de succes „4 minutes“ şi un clip pe măsură filmat la Londra la sfârşitul lunii ianuarie alături de Justin Timberlake şi Timbaland şi regizat de cuplul minune Jonas & Francois.

Destinaţii de vis

Tunisia –  istorie şi rafinament!

Deşi în România, toamna a început să îşi facă simţită prezenţa şi vremea rea ne îndeamnă  să stăm în casă, nu putem să nu ne amintim  de sezonul cald, care tocmai a luat sfârşit. Cu toate că plajele din Grecia sau Turcia sunt arhipline în sezonul estival, şi fiecare dintre noi îşi doreşte o ieşire la mare, soare  şi cocktail-uri, există şi locuri mai puţin frecventate, ce ascund minunăţii nebănuite. Curioasă din fire, mintea omului a dorit tot timpul să exploreze, să descopere noutatea şi rafinamentul, iar locul perfect pentru asemenea dezvăluiri a fost anul acesta Tunisia.

Aceasta este situată în partea nordică a Africii, învecinându-se cu Libia şi Algeria. Tunisia oferă turiştilor atât un relief muntos în nord, cât şi plaje întinse cu nisip fin în sud. 98 la sută din populaţia Tunisiei este alcatuită din musulmani, fiind denumită şi „Ţara voalului“. Turistii sunt atraşi atât de locurile încărcate de istorie (oraşul tradiţional Sidi Bou Said şi ruinele Cartaginei), precum şi de hotelurile la standarde europene, ce oferă o mulţime de facilităţi şi o bucătărie rafinată. Dacă doriţi să vizitaţi aşezări îndepărtate, puteţi lua fie taxiul local din faţa hotelului, fie taxiul de cursă lungă care vă va transporta în afara oraşului, tarifele bineînţeles fiind diferite.  Cele mai vizitate centre turistice sunt Hammamet, Monastir şi Sousse.

Hammamet se află la 70 de km distanţă de capitala ţării, şi găzduieşte o cetate din sec XV, în curtea căreia se află mausoleul patronului oraşului. Turiştii apreciază în această zonă plaja cu nisip fin, vegetaţia luxuriantă, şi hotelurile de lux.

Monastir este unul dintre cele mai frumoase oraşe din Tunisia, situat la aproximativ 160 km de Tunis. Atracţia oraşului o constituie mausoleul familiei Bourghuiba, ridicat în stil tradiţional, cu două minarete şi o cupolă de aur în mijloc. O plimbare prin Monastir este o adevarată placere, soarele străluceşte de dimineaţă până după-amiază. Dacă vi se face însă prea cald, vă puteţi opri în portul cap Monastir, unde puteţi admira numeroasele corăbii şi yachturi de lux.

Sousse este una din destinaţiile turistice cele mai apreciate din Tunisia, având posibilitatea petrecerii timpului în diverse modalităţi: sporturi nautice pe plajă, plimbări romantice pe faleză, vizitarea catacombelor din perioada romană sau a cetăţii Rabat. De asemenea, pe straduţele înguste se găsesc amplasate o grămadă de magazine mici care vă îmbie cu suveniruri, ceramică, broderie, vinuri şi oferte la preţuri speciale… doar-doar sa cumpăraţi.

Având însă în vedere că în Tunisia este foarte cald, îmbrăcămintea este de preferat a fi cât mai lejeră, iar materialele să fie naturale. De asemenea la capitolul gastronomie, Tunisia excelează în sortimente culinare, însă mare grijă sa nu le combinaţi. Vinul este la mare cinste în Tunisia, Nabeul adăpostind numeroase plantaţii de vie, dar şi de portocali – o destinaţie de vis, pe un tărâm cu o istorie fascinantă, şi peisaje ce îţi taie rasuflarea!

Istorii şi civilizaţii uitate

Uciderea lui Lincoln – un asasinat inutil?

Asasinarea lui Abraham Lincoln, carismaticul preşedinte american de la mijlocul veacului XIX, reprezintă, alături de uciderea lui J.F. Kennedy, aproape o sută de ani mai târziu, o pată neagră în istoria Statelor Unite. În ambele cazuri, nu s-a putut stabili cu certitudine dacă a fost vorba despre un trăgător care a acţionat de unul singur sau despre un complot bine regizat. Oricum, cel puţin în cazul lui Lincoln, dacă nu şi în cel al lui Kennedy, se pare că a fost vorba despre asasinate „inutile“, cum le numeşte un cercetător american, întrucât marele om politic era deja muribund…

Toate bolile preşedinţilor

Cel care a emis această ipoteză şocantă este doctorul californian John Sotos, care a studiat timp de mai bine de zece ani dosarul medical al lui Lincoln. În opinia sa, liderul aboliţionist ar fi suferit de o formă gravaăde cancer şi, în momentul în care era împuşcat, la teatrul Ford, în 1865, se găsea deja în stadiul final al bolii, nemaiavând de trăit decât câteva luni. „Lincoln a fost un om rar, suferind de o boală rară”, crede Sotos, care a publicat recent o amplă biografie a preşedintelui american, conţinând nu mai puţin de 400 de documente de arhivă, scrisori şi mărturii ale lui Lincoln, ale apropiaţilor şi medicilor săi.

De altfel, doctorul britanic nu şi-a concentrat atenţia doar asupra lui Lincoln, ci şi a altor preşedinţi americani, pe care i-a examinat ca şi cum ar fi fost nişte pacienţi. El a ajuns la concluzia că George Washington ar fi putut suferi de demenţă senilă, în ultimii ani de mandat, că James Madison avea atacuri de apoplexie, că Franklin Pierce a murit din cauza unei ciroze hepatice, iar Calvin Coolidge a suferit de depresie după moartea fiului său.

Lincoln avea cancer în faza terminală?

Revenind la Lincoln, trebuie să amintim că starea sa de sănătate a suscitat interesul specialiştilor încă din secolul trecut. În 1962 s-a sugerat că statura sa impresionantă şi braţele neobişnuit de lungi s-ar fi datorat unei tulburări genetice numite sindromul Marfan, care l-ar fi afectat şi pe Paganini. Alţi medici au sugerat boli genetice asemănatoare, precum sindromul Ehlers-Danlos sau Stickler, în vreme ce alţii considerau ca preşedintele suferea de depresie majoră  şi epuizare fizică şi nervoasă.

Sotos neagă aceste presupuneri, afirmând că, fară îndoială, Lincoln avea o formă rară de cancer tiroidian, numit în termeni medicali 2B sau 2B masculin. El aduce în sprijinul acestei ipoteze simptomele acestei boli deosebit de agresive, care se potrivesc izbitor cu cele manifestate de Lincoln: constipaţie cronică pungi sub ochi, fălci asimetrice, umflături ale buzelor. Pe lângă acestea, un alt element important: starea de sănătate a preşedintelui se agravase considerabil în lunile premergătoare asasinatului. „Probabil ca moartea s-ar fi produs oricum, din cauza acestui cancer în fază terminală în câteva luni şi gestul lui Booth (ucigaşul preşedintelui) a fost inutil”, apreciază Sotos.

Misterul nu va fi niciodată dezlegat

Nu toată comunitatea medicală este însă de acord cu opinia sa. „Sotos a prezentat cât se poate de convingător cazul dar există încă semne de iîntrebare“ , spune dr. Charis Eng, director la Genomic Medicine Institute din Cleveland. Singurul element care ar putea face lumină în acest caz ar fi analiza ADN. Doar că asemenea mostre ADN nu pot proveni de la Lincoln, care este îngropat în ciment, dupa tentativa de a i se fura cadavrul, în 1876, şi nici nu pot fi prelevate de la urmaşi ai săi în viaţă, întrucât aceştia nu există.

Dincolo de aparenţe

Oraşele plutitoare ale viitorului

Topirea alarmantă a gheţurilor arctice va atrage după sine, în cel mult câteva decenii, o creştere masivă a nivelului oceanului planetar. Se va ajunge astfel la situaţii dramatice, zeci de mii de kilometri pătraţi de coastă fiind acoperite de apă şi oraşe precum New York, Londra sau Tokyo transformându-se în veritabile „Veneţii” ale mileniului III. Acest scenariu, deşi apocaliptic, este cât se poate de realist iar oamenii de ştiinţă şi arhitecţii caută deja soluţii pentru rezolvarea situaţiei. Una dintre acestea ar putea-o constitui construirea de oraşe capabile să plutească pe mările şi oceanele lumii.

La prima vedere, par nişte uriaşe saltele de plajă, plutind pe apă. De fapt, ele reprezintă cea mai în vogă soluţie pentru ridicarea rapidă a nivelului mării – se estimează că până la sfârşitul secolului, acesta va creşte cu peste un metru! Oraşele plutitoare vor constitui într-o zi refugii permanente pentru cei ale căror case vor fi acoperite de apă, fiecare astfel de asezare putând  găzdui aproximativ 50.000 de oameni.

Soluţia aparţine arhitectului belgian Vincent Callebaut care a recunoscut că designul oraşului a fost inspirat de forma nufărului amazonian Victoria Regia. „Unele ţări cheltuiesc milioane de dolari pentru amenajarea plajelor şi construirea de diguri uriaşe, care să poată adăposti oraşele de pe ţărm în faţa creşterii ameninţătoare a nivelului oceanului planetar. Dar cred că asemenea soluţii nu sunt eficiente şi în plus există riscul ca digurile, oricât ar fi de puternice, să cedeze cândva în faţa presiunii uriaşe a valurilor. Proiectul oraşului-nufar este o soluţie mult mai fiabilă şi durabilă”, apreciază inventatorul belgian.

Oaze în mijlocul oceanului

„Orasul-nufăr“ va putea pluti pe mările şi oceanele lumii, ca un uriaş edificiu independent şi capabil să supravieţuiască doar cu propriile resurse. Având un lac în centru, pentru colectarea şi purificarea apei de ploaie, ce va fi transformată în apă potabilă, orasul va avea pe el chiar şi munţi artificiali, pentru a oferi locatarilor şi o binevenită schimbare de peisaj. Energia electrică va fi asigurată printr-o serie de surse neconvenţionale, incluzând panouri solare, pe pantele montane, turbine eoliene şi o centrală care să capteze energia valurilor.

Callebaut susţine că preţurile de cost ale unui astfel de oraş, chiar dacă foarte mari, vor fi oricum mai scăzute decât soluţiile pentru care pledează în momentul de faţă majoritatea savanţilor, şi ne referim în primul rând la îndiguirea regiunilor ameninţate. Oraşul amfibiu imaginat de el nu va avea şosele şi nici maşini, în schimb va fi o adevărată oază, plantele fiind cultivate în grădini suspendate. „Scopul meu este sa realizez o coexistenţă armonioasă între oameni şi natură”, afirmă vizionarul inventator. Pe această „insulă cu elice modernă“, poluarea va fi un termen inexistent şi oamenii vor respira un aer mai curat decât în orice alt colţ al globului, în plus având permanent prilejul să se bucure de briza mărilor, căci oraşul lor va pluti la nesfârşit pe oceanul planetar, urmând cursul curenţilor submarini.

Cu „zero – emisii toxice”, întrucât toate deşeurile şi dioxidul de carbon vor fi reciclate, oraşul va produce mult mai multă energie decât va consuma. „Convingerea mea este că adaptarea milioanelor de oameni care vor rămâne fară adăpost în urma inundării masive a zonelor litorale la dramaticele schimbări de mediu va fi cea mai mare provocare a acestui secol”, potrivit arhitectului belgian. Analiştii apreciază ca „foarte realistă” soluţia propusă de Callebaut şi avertizează că situaţia, în unele regiuni de pe Terra, va impune adoptarea urgentă a acestei soluţii.

„Insulele joase din Pacific, precum Tuvalu, Kiribati sau Maldive ar putea fi total înghiţite de ape şi chiar şi alte insule ar putea deveni nelocuibile, căci creşterea nivelului mării va face ca sursele lor de apă freatică să fie contaminate cu apaă sărată. De asemenea, zeci de milioane de oameni din regiunile litorale ale sudului Asiei, precum cele din Pakistan, India, Sri Lanka, Bangladesh şi Burma, vor fi ameninţaţi cu dispariţia dacă nu se vor lua măsuri pentru salvarea lor, iar ideea lui Callebaut ar putea fi o mană cerească pentru ei”, este de părere Nicole Goldsmith, geolog la Universitatea Pasadena, California.

Din viaţa vedetelor

Orlando Bloom

Născut în Anglia, Orlando Bloom nu a avut ocazia să îşi cunoască bine tatăl. Acesta, un legendar activist de partid care a luptat pentru drepturile civile din Africa de Sud, a suferit un atac de cord când fiul său avea doar nouă ani. De atunci mama, Sonia l-a crescut pe Orlando şi pe sora lui mai mare, Samantha, cu ajutorul unui prieten de familie, Colin Stone. Când a împlinit treisprezece ani, Orlando a aflat că de fapt, acesta era tatăl lui biologic.

Orlando Bloom a urmat şcoala St. Edmund din Canterbury, luptându-se cu multe cursuri din cauza unei dislexii medii. Totuşi, a existat un domeniu care l-a atras: arta (fotografia, sculptura, olăritul). A jucat în piesele de teatru şcolare şi chiar în cele organizate la teatrul local.

În adolescenţă, încurajat de familie, a început să studieze poezie şi proza alături de sora sa, recitând câteodată la Festivalul din Kent. Cei doi au câştigat multe concursuri de recitare. Apoi, Orlando a hotărât să facă pasul următor: să se apuce serios de actorie. La 16 ani s-a mutat în Londra şi s-a înscris la National Youth Theatre, unde a petrecut şase luni, câştigând o bursă care-i permitea să se perfecţioneze la British American Drama Academy. Ca mulţi alţi actori tineri, a participat la audiţii pentru filme şi seriale TV. A apărut în Casualty (1996), Midsomer Murders (1997), Wilde (1997).

A urmat înscrierea la Guildhall School of Music and Drama. În această perioadă a suferit un accident în urma căruia ar fi putut rămâne paralizat. Dar, norocosul de el, s-a recuperat uimitor de repede şi complet. A absolvit Guildhall şi la scurt timp după aceea a început să lucreze la prima parte a trilogiei Lord of the Rings.

Regizorul Peter Jackson îl remarcase încă din anii studenţiei. Rolul său era acela al elfului Legolas Greenleaf, un „tânăr“ de peste 2.300 de ani, care mânuia arcul cu o abilitate extraordinară.

Destinaţii de vis

Sardinia

A doua insulă ca mărime din Marea Mediterană, Sardinia are o suprafaţă de 24.090 kilometri pătraţi, fiind astăzi o importantă zonă turistică, datorită reliefului variat, climatului mediteranean şi unor regiuni precum Costa Smeralda, Costa Paradiso sau Gennargentu, în fiecare an vizitate de turişti veniţi din întreaga lume. Învecinându-se cu Insula Corsica, Italia, Tunisia şi Insulele Baleare, Sardinia este un loc aparte, un spaţiu în care puteţi petrece o vacanţă exotică, descoperind în acelaşi timp spiritul vechii Italii.

Descoperiţi Sardinia

Cu cei peste 1.800 de kilometri de coastă şi numeroasele plaje de calitate, Sardinia este preferată mai ales de cei care iubesc marea, sporturile nautice şi relaxarea, frumuseţea sa naturală şi atenţia acordată turismului făcând din această insulă o destinaţie recomandată, dar în egală măsură Sardinia şi-a păstrat tradiţiile şi specificul, atmosfera aparte făcându-i pe cei mai mulţi să revină din nou şi din nou. Condiţii bune, numeroase magazine, hoteluri şi localuri, plaje bine întreţinute, câteva obiective istorice, atmosfera primitoare şi preţurile accesibile, iată principalele motive pentru a alege un concediu în Sardinia.

Cei care ajung pentru prima dată în Sardinia trebuie să viziteze măcar câteva din numeroasele ruine din perioada romană, multe dintre situri fiind adevărate muzee în aer liber. La fel de interesante sunt şi misterioasele peşteri, cea mai cunoscută fiind Grotta Nuova, de lângă Cala Gonone, în partea de est a insulei. Puteţi descoperi plajele din Porto Ferro, oraşul tipic sardinian Nuoro, Oristano, unde puteţi vedea şi ruinele oraşului fenician Tharros, templul din Porto Torres, puteţi vizita oraşul Cagliari, cea mai importantă aşezare a insulei, oraşul Alghero unde specificul catalan s-a păstrat foarte bine. Sau puteţi merge în Su Nuraxi Nuraghe, la 60 de kilometri nord de Cagliari, pentru a vedea o impresionantă fortăreaţă.

Tot aici, din oraşul Olbia, începeţi să descoperiti Costa Esmeralda, una dintre cele mai scumpe şi mai importante regiuni turistice din Europa, dar şi un loc unde numărul uriaş al siturilor antice atrage orice curios. Ruine, monumente, urmele unor aşezări, drumuri, toate alcătuiesc o istorie fascinantă, veche de mii de ani. Dacă sunteţi la prima vizită în Sardinia nu uitaţi să cumpăraţi suveniruri locale, minunat realizate, de la dantele de calitate la obiecte din lemn, sculpturi, covoare sau – o specialitate locală – miere amăruie, foarte apreciată de gurmanzi. Tot aici puteţi descoperi câteva dintre specialitaţile locale, multe dintre ele reţete vechi de secole, precum porcheddu, uova di ricci sau uova di muggine.

Muzee

Cagliari

• Muzeul Cuţitelor: cu cele câteva sute de cuţite, unele dintre ele foarte vechi, acest muzeu găzduit într-o vilă de secol XVIII prezintă în detaliu interesanta istorie a unui meştesug devenit artă. Tradiţie veche de secole, având artizani faimoşi, veţi găsi aici cele mai bune cuţite realizate în Sardinia, iar într-o sală chiar reconstrucţia unui atelier vechi, cu unelte vechi de secole. Mai mult, într-o mică galerie puteţi admira tablouri şi sculpturi inspirate de acest meşteşug. O călătorie interesantă în istoria şi tradiţiile insulei, cuţitele de Sardinia fiind considerate printre cele mai bune din lume.

• Galeria de Artă: cel mai bun muzeu de artă din Sardinia, aici putând fi admirate mai ales creaţii ale artiştilor locali, atât cele puternic marcate de tradiţiile şi temele insulei, cât şi cele care demonstrează că artiştii erau la curent cu schimbările din arta europeană. De la pictură şi sculptură la arta decorativă, grafică şi documente, Galeria de Artă merită o vizită.

• Muzeul de Arheologie: surprinzător de bogat, prezintă artefacte diverse descoperite pe insulă, din perioada preistorică până la sfârşitul Evului Mediu. Deosebit de interesantă este secţiunea dedicată preistoriei, cu numeroase unelte şi piese de artă din bronz şi piatră, dar şi cea antică, unde puteţi admira obiecte, statuete şi unelte romane, feniciene, punice. Bijuterii, ceramică, piese diverse, obiecte de cult, documente, arme, toate alcătuiesc un tablou interesant al istoriei insulei.

• Muzeul de Arta Orientala S. Cardu: interesant pentru varietatea colecţiilor sale, cu numeroase exponate surprinzătoare pentru un muzeu totuşi mic. Multe din piesele prezentate aici au ajuns în Sardinia datorită unor colecţionari italieni, pasionaţi de artă orientală, care şi-au donat sau vândut unele dintre piese muzeului.

• Pinacoteca Nazionale: pentru a înţelege şi mai bine specificul artei din Sardinia şi elementele care o fac unică o vizită la Pinacoteca Naţională este esenţiala, pentru că doar aici veţi putea admira cea mai bogată colecţie de pictură de pe insulă. De la piese rare, clasice, la cele moderne, experimentând temele şi curentele europene, nimic nu lipseşte aici.

Nuoro

• Muzeul Vieţii şi Tradiţiilor Populare: fascinant muzeu de antropologie şi tradiţii, aici puteţi afla totul despre meşteşugurile, tradiţiile, cultura populară, unelte, obiceiuri, reguli, sărbători, aici puteţi descoperi vechea Sardinie, în toată splendoarea sa. Un muzeu ce trebuie vizitat de toţi cei care ajung pe insulă.

• Muzeul de Ştiinţe Naturale: în regiunea Nuoro, în localitatea Belvi, un muzeu foarte bogat pentru o instituţie regională, punând accent pe evoluţia şi dezvoltarea speciilor diverse de pe insulă.

• Muzeul de Artă Modernă: îl puteţi vizita în Tertenia, în regiunea Nuoro, şi veţi avea surpriza de a putea admira numeroase piese ale artiştilor sardinieni, multe dintre ele nesperat de moderniste şi experimentale, dovadă că nici aici curentele şi evoluţiile artei universale nu au trecut neobservate.

Sassari

• Muzeul de Arheologie şi Etnografie G.A. Sanna: merită vizitat pentru colecţiile sale de obiecte şi artefacte antice, dar şi pentru selecţiile de artă antică şi tradiţională. Puteţi afla mai multe despre artă şi meşteşugurile tradiţionale, despre influenţele din antichitate şi perioada medievală, despre temele care i-au preocupat pe artiştii anonimi.

• Museo Nazionale Garibaldino: unul dintre cele mai populare şi mai vizitate muzee din Sardinia.

Istorii şi civilizaţii uitate

Un magician numit Newton

Mulţi oameni consideră că Sir Isaac Newton (1642-1727) a fost cel mai mare savant al tuturor timpurilor. Mai mult decât oricare alt pământean, Newton a pus fundamentul mecanicii clasice, al opticii şi chiar al matematicii moderne, iar performanţa trimiterii de echipaje umane pe Lună i se datorează într-o mai mare măsura lui decât lui Einstein, fie şi din simplul motiv că aceasta a pornit de la aplicarea fizicii newtoniene.

Chiar dacă orice elev de gimnaziu cunoaşte contributia lui Newton la dezvoltarea ştiinţei, puţini oameni maturi ştiu însă cine a fost cu adevarat acest corifeu al progresului. Câţi au idee, de pildă, că Sir Isaac a fost un împătimit alchimist? Sau că, la fel ca şi Einstein, a fost certat cu şcoala, în copilărie? Sau că, obsedat de studiul Bibliei, a încercat chiar sa prezică ziua Apocalipsei? Debutul în viaţă al marelui savant nu s-a desfaşurat sub auspicii prea favorabile. Născut prematur, în ziua de Craciun a anului 1642, la trei luni după moartea tatalui, Isaac a primit numele acestuia.

Era atât de sfrijit şi plăpând încât nimeni nu se aştepta să traiască şi chiar mama lui spunea ca Isaac era atât de mic că încăpea într-o halbă de un litru! Totuşi, copilul a crescut ca din apă şi, fiindcă nu manifesta prea mult sârg pentru învăţătură, deşi era foarte inteligent, mama sa l-a retras de la şcoală, pentru a-l face fermier, cum fuseseră toţi din familia lor. Din fericire, Isaac s-a dovedit un nepriceput la muncile campului şi, la insistenţele unchiului său, mama tânărului a acceptat sa-l lase sa se înscrie la Trinity College din Cambridge, unde îi va uimi pe toţi cu ideile sale novatoare în privinţa ştiinţelor exacte.

Se spune – şi însuşi Voltaire dă credit acestei întâmplări – că Newton ar fi formulat teoria gravitaţiei universale stând în gradina casei sale din Woolsthorpe Manor, la umbra unui măr şi urmărind cum cad fructele. De fapt, povestea este falsă, întrucât Newton însuşi îşi amintea, spre sfârşitul vieţii, că ideea i-a venit stând la fereastra încăperii sale, de unde a văzut un măr căzând din copac. Un alt lucru interesant şi puţin cunoscut e că savantul si-a facut majoritatea descoperirilor până la vârsta de 30 de ani, mai ales între 21 şi 27 de ani.

De pildă, experimentele sale revoluţionare cu privire la natura luminii şi spectrul de culori au fost efectuate în 1669, când Newton avea doar 27 de ani. Totuşi, el nu a prezentat concluziile la care ajunsese decat trei ani mai târziu, când a fost primit ca membru în Royal Society. Din cauza faptului că nu era deloc interesat în a-şi face publice descoperirile, Newton a avut mult de pierdut. Când matematicianul german Gottfried Leibnitz şi-a publicat lucrările asupra calculului integral, Newton va pretinde că el descoperise metodele respective cu mulţi ani înainte, dar nu a putut dovedi acest lucru… La fel de tăcut s-a dovedit şi atunci când a fost ales membru al Parlamentului, în 1689, pentru un an.

Desi a asistat conştiincios la dezbateri, el nu a deschis gura decât o singură dată şi nu la tribună, ci pentru a cere uşierului să închidă o fereastră, pretinzând că este sensibil la curent! Este paradoxal cum de lucrările lui Newton, mai ales legile mişcării şi gravitaţiei universale au fost folosite de savanţii moderni pentru a pleda împotriva existenţei lui Dumnezeu, când se ştie că Sir Isaac era un om profund religios. „Gravitaţia explica mişcarea planetelor dar nu poate explica şi cine pune în miscare planetele. Dumnezeu guvernează toate lucrurile şi ştie tot ce este sau poate fi făcut.

Opoziţia faţă de cucernicie este ateism în teorie şi idolatrie în practică, iar ateismul este atât de lipsit de sens şi de odios pentru rasa umană încât n-a avut niciodată multi aderenţi”. Aceste gânduri nu l-au împiedicat totuşi pe Newton să se pronunte împotriva existenţei Diavolului şi a doctrinei creştine a Sfintei Treimi. Realizând însă că poziţia sa nu va fi acceptată de publicul larg, el nu şi-a publicat niciodată tezele în timpul vieţii, acestea văzând lumina tiparului la trei decenii după moartea lui.

Marea lui pasiune rămâne însă studiul Bibliei căci, oricât ar parea de ciudat, genialul savant a scris mai multe lucrări de religie decât de ştiinţă! Newton a calculat chiar, pornind de la textele biblice, data crucificării lui Iisus Hristos, stabilind-o pentru 3 aprilie 33 d.Hr. si a prezis, corect, că într-o zi evreii vor avea din nou ţara lor în Israel. Pentru a întelege mai bine litera Cărţii Sfinte, a învăţat chiar ebraica veche, citind Biblia în original! Cu puţin timp înainte de moarte, Isaac Newton încerca să descifreze un presupus cod secret, încifrat în Biblie, care, credea el, conţinea legile secrete ale lui Dumnezeu pentru Univers.

Savantul englez a prezis că a doua venire a lui Christos va urma unei perioade de lungi războaie şi molime şi va precede o perioadă de o mie de ani de pace, în care sfinţii vor domni pe Pământ. Putem spune că opiniile sale despre Apocalipsa nu diferă prea mult de cele ale oamenilor din epoca în care Newton a trăit. Dar faptul ca a dat, pentru sfârşitul lumii, o data certă – anul 2060 – ne face să credem că el s-a bazat pe informaţii concrete, vizavi de această dată.

Deşi nu dă detalii, în manuscrisul găsit la Ierusalim, despre cauza Apocalipsei, astronomii care au analizat manuscrisul sunt de parere că Newton s-a referit, probabil, la impactul Terrei cu vreun asteroid. Faptul că religia de care era atât de împătimit condamna alchimia nu l-a împiedicat pe controversatul savant sa fie si un alchimist priceput. Desigur, studiile sale din acest domeniu au fost ţinute în cel mai deplin secret cât a trăit, întrucât, încercând să transforme metalele în aur Newton încălca legea ce interzicea acest lucru, lege datând din anul 1404.

Din viaţa vedetelor

Angelina Jolie

Angelina Jolie s-a născut în Los Angeles în data de 4 iunie 1975, ca Angelina Jolie Voight din părinţi actori (Jon Voight – câştigător al unui premiu Oscar şi Marcheline Bertrand). Angelina a debutat în lumea filmului la cinci ani alături de părinţii ei în comedia lui Hal Ashby — „Lookin’ to Get Out“. Când Angelina avea doar trei ani, parinţii ei s-au despărţit, iar micuta Angie a crescut alături de mama ei în Londra, New York şi ulterior în Los Angeles.

La 11 ani, Angelina s-a mutat în New York unde a învaţat la Institutul de Teatru Lee Strasberg, la 16 ani lucrând deja ca model profesionist. De asemenea, a frecventat cursuri de actorie la Universitatea din New York, unde a şi jucat în câteva piese. În 1993 venea al doilea rol pentru Angelina, un rol secundar în „Cyborg 2:Glass Shadow“, iar doi ani mai tarziu juca în „Hackers“.

Platourile de filmare au constituit locaţia în care l-a cunoscut pe Johnny Lee Miller care, puţin mai târziu, a devenit soţul ei pentru 19 luni. A urmat pe plan profesional o perioadă în care Angelina a apărut în videoclipuri, cele mai cunoscute fiind cele pentru Rolling Stones şi pentru Lenny Kravitz. Pentru rolul Corneliei Wallace din filmul de televiziune „George Wallace“ Angelina a fost nominalizata la premiile Emmy şi câştigă primul Glob de Aur din cariera sa pentru cea mai bună actriţă într-un rol secundar. După rolul din „Playing By Heart“, în care apărea alături de Sean Connery, Gena Rowlands, Anthony Eduards, Gillian Anderson, Ryan Phillippe şi Madeline Stowe, Angie era votată de critici ca fiind cea mai bună nou venită actriţă în peisajul Hollywood-ului.

În 2000 ea se căsătorea pentru a doua oară, de data aceasta cu actorul Billy Bob Thornton, cu care a avut o relaţie extrem de incendiară, pe care nu s-a sfiit niciodată să o afişeze în public. A urmat o serie de alte filme mai mult sau mai puţin importante, însă în 2005 revenea în Mr. & Mrs. Smith alături de Brad Pitt, într-un rol nu foarte departe de acest model. Aceasta producţie avea să devină celebră ca urmare a faptului că a fost scena pe care a început una dintre cele mai mediatizate poveşti de dragoste ale tuturor timpurilor, care a dus la crearea unui nou cuvânt definitoriu – Brangelina.

Dincolo de aparenţe

Moartea lui Gagarin – accident sau asasinat?

La câteva decenii de la dramaticul incident care a curmat viaţa primului pământean ajuns în spaţiul extraterestru – Iuri Gagarin – dispariţia sa este încă învaluită în mister. Aşa se face că astăzi, toata lumea ştie că Gagarin a fost cel dintâi cosmonaut dar nimeni nu cunoaşte motivul exact al morţii sale. Concluziile comitetului guvernamental, însărcinat la data respectiva de conducerea Uniunii Sovietice să analizeze circumstanţele în care Gagarin şi-a pierdut viaţa nu au fost date nici acum publicitaţii.

Acest comitet a fost înfiinţat pe data de 28 martie 1968, la doar o zi după producerea tragediei. La patru decenii de atunci, toate documentele legate de investigaţie sunt încă menţinute secrete, în arhivele ruseşti. Pe de altă parte, comitetul şi-a încetat de mult activitatea şi nici unul dintre membri săi nu mai trăieşte. Singurul act oficial legat de moartea lui Iuri Gagarin este necrologul, publicat în toate ziarele sovietice ale vremii, în care se scrie, sec, „decesul s-a produs ca urmare a unui accident, în timpul unui zbor de antrenament“. Semnatarii acestui necrolog au fost membrii Biroului Politic al Partidului Comunist din URSS, dar nicăieri nu se precizează despre ce accident a putut fi vorba.

Pe 27 martie, Iuri Gagarin şi copilotul său, Sereghin, s-au urcat în carlinga unui MIG-15 cu reacţie, pentru un zbor de rutină. După puţin timp, aeronava, grea de cinci tone, avea să se zdrobească la contactul cu solul, provocând decesul instantaneu al celor doi aviatori. Imediat, trupe speciale ale KGB au fost aduse, încercuind o zonă de 12 km pătraţi în jurul locului impactului. Specialiştii au reuşit să adune peste 90 la sută din corpul avionului, un lucru surprinzător, deoarece în cazul unor asemenea accidente nu se pot recupera mai mult de 40-60 la sută din componentele aparatului de zbor.

Locul accidentului n-a fost găsit imediat. Echipe de piloţi au decolat, pentru a căuta, paraşutele albe ale lui Gagarin şi Sereghin, însă nici o paraşută nu a fost găsită. Craterul produs de impact a fost descoperit, peste şase ore, într-o pădure. Experţii care au ajuns la faţa locului în primele ore ale dimineţii de 28 martie au fost şocaţi să descopere că echipamentele de zbor ale celor doi aviatori nu conţineau deloc paraşute. Ei au găsit doar corzile paraşutelor, tăiate cu cutitul.

După această descoperire, s-a speculat că la mijloc fusese un act terorist. Cineva tăiase corzile pentru a nu le mai permite piloţilor să se catapulteze, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că Gagarin şi Sereghin n-ar avea nici o şansă, în caz de accident. Imediat au început speculaţiile, legate de o presupusă implicare a lui Leonid Brejnev, liderul sovietic, în dispariţia lui Gagarin. Se ştia de altfel ca Brejnev era foarte invidios pe faima lui Gagarin şi manifestările curajoase ale acestuia îl enervaseră şi mai tare. Totuşi, doar câţiva oameni au ştiut, în toţi aceşti ani, că ofiţerii KGB au reuşit să dea de urma paraşutelor la trei zile după accident, într-un sat din apropiere.

Tot mai multe voci înclină însă să creadă că a fost vorba pur şi simplu de o defecţiune tehnică, însoţită de erori umane. Aparatul cu care zburau cei doi era unul vechi şi uzat. De asemenea, meteorologii nu verificaseră dacă vremea permite un zbor fără probleme iar radarul însărcinat cu observarea altitudinii de zbor al aparatului de vânătoare era defect, în acea zi. Unul dintre cei mai apreciaţi investigatori ai tragediei, generalul Serghei Beloterkovski, era sigur că MIG-ul fusese atras într-un vârtej cauzat de un alt avion, de dimensiuni mai mari, iar cosmonautul Gherman Titov avansa ipoteza ciocnirii accidentale cu un balon meteorologic, în zonă existând zeci de asemenea dispozitive, multe dintre ele foarte vechi.